Seara

Serii lucide si mandre
Inchina-voi o oda
Muta e si argintie
Singurateca-n leaganul ei
Dulce-i e atingerea si ochii in stele...

Petrecut-am dulci clipe
Imbratisati la sanu-i
Prinsi in mreje
Si purtati pe aripile moi
Ochii inchisi, dar vazand larg
Doar tacere, dar ce susur
Ganduri impletite in vise
Si nesfarsita tandrete...

Potiune

Sa-ti fur privirea sau sa ti-o intorc
Sa-ti cant amarul sau sa iti gust dorinta
Sa-ncerc abisul sau sa plutesc in desfatare
Sa le imbin intr-un lant magic pe rand
Sau sa urmez calea deja stiuta...

Usor de-ar fi s-alegi corect
Toti am putea avea ce am sperat
Dar oameni suntem si omeneasca e greseala
Si lipsa, imperfectiunea ne sunt menite.

Un amestec pestrit de desertaciuni
Sorbit incet la rasarit
E ceea ce eu insumi am voit
Si ceea ce am luat aminte...

Meditatie

Ce inseamna sa iti doresti ceva?
Cand iti dai seama ca e prea mult, care este limita, ce e permis sau nu si cine stabileste aceste reguli?

Fiecare merge pe propria-i intuitie si pe un amestec pestrit de idei implementate din frageda copilarie de cei apropiati, toti bine intentionati dar poate nu bine directionati.

Si apoi ce se intampla cand ceva nu merge cum ar fi trebuit, cand iti explodeaza in fata si nu mai ai pe cine sa dai vina, decat poate pe tine, pe societatea, al carei produs esti, cei dragi si influenta lor si pe destin, acel cuvant fatal care ne pune o pecete pe frunte si ne face sa credem ca orice efort, orice actiune si vis este sortit esecului pentru ca niste stele nu s-au aliniat si acea zana legata la ochi nu ne-a zambit cand privirea noastra s-a intors catre ea.
Posibil, chiar primul moment al conceptiei a declansat un lung sir de evenimente urmand a se materializa fara ca noi sa putem avea acea putinta de a preschimba sau de a divaga cursul dinainte prestabilit.

Da, suntem oameni si totusi, e mai mult in aceasta lume decat ochii nostri pot cuprinde, e ceva care ne scapa, simtim cum se pierde printre degete si nu o putem prinde, dar o simtim in palma larg deschisa; exact ca atunci cand ai pe buze un gust al carui provenienta nu il poti descoperi si ca atunci cand o idee, ca o stea cazatoare, traverseaza fulgerator cerul negru si instelat al mintii noastre si ne intrebam de unde isi trage samanta, pentru ca in urmatoarea clipita sa dispara ca si cum nicicand nu a existat. Ramane amintirea si senzatia aceea indescriptibila...

Suntem atat de multi si cumva toti singuri, unici si la fel si cine ar putea intelege mai bine natura umana decat un om, dar ce fel de om si ce calitati il fac sa fie competent pentru a diagnostica?

Ajungem inevitabil la indemnul care spune ca ar trebui mai intai sa te cunosti pe tine insuti pentru ca apoi sa cunosti pe ceilalti, la fel valabil si in cazul iubirii...dar iti ia o viata intreaga sa patrunzi sensul acestor vorbe si cand in sfarsit il gasesti, nu mai ai cui sa-l impartasesti, ceilalti au parasit "cladirea" sau efectiv nu mai sunt interesati de ceva care a venit prea taziu pentru a mai putea fi fructificat.